Eroul Meu

,, Pentru om, pentru omenire, cainele va fi intodeauna un tacut si reconfortant indemn la umanitate " (Aristide N. Popescu - Semper Fidelis)

Toleranta... Nondiscriminare... Acceptare... Cooperare... Colaborare... Mediu permisiv... Mediu curat... Mediu sanatos... Ne jucam impreuna... Invatam impreuna ... Sunt doar cateva dintre sloganurile ce se vor auzite si rostite de noi toti in ultimul timp la scoala, la simpozioane, proiecte si parteneriate educationale etc. Nimeni insa nu priveste spre asa zisa "emancipare" excesiva a societatii in care traiesc si eu, societate inghesuita in computer, exilata in manele, bolnava de nepasare care a despartit pe om de Natura, rastignindu-l intre enervari de prisos si neputinte eterne. Astfel ar putea ramane in urma noastra dorul de cantecul padurii, de simfonia raului, de setea pentru un ceas de odihna in livada bunicilor , de lumea de basm a animalelor, de confidente si prietenii la bucurii si tristeti, de iubire si de impartasire a prea-plinului inimii. Numai daca asimilam adevaratele valori ale societatii traind frumos, in liniste si armonie, vom putea la randul nostru sa intoarcem valori, imbogatind mediul nostru de viata cu iertare, dragoste si iubire. Numai astfel vom putea schimba mentalitati, vom modela comportamente, vom patrunde in sufletul aproapelui si ii vom cunoaste trairile, facandu-l frate si prieten.
Am fost un copil norocos caci am inceput exercitiul umanitatii cu dialogul tacut cu cei doi ochi blajini si nevinovati ai celui mai bun prieten al meu : Max. In fiecare clipa, atunci cand ma trezesc din noaptea uitarii sau cand imi asez capul pe perna somnului vrajit si binefacator, el , Max , prietenul meu fara mofturi sau toane este cu mine, sfatuitor si bland. Coboara din lumea lui, sfatos ca un bunic, se asaza langa gandurile mele si-mi sopteste prelung despre lucrurile bine sau rau facute peste zi.
Cine este Max? Credeam ca ati aflat deja ... Este adevarat ca nu vi l-am prezentat gratios, fermacator, oficial dar v-am spus ca este prietenul meu din copilarie, nefericitul meu prieten care stia sa ma asculte gratuit, batand drumul lung al prieteniei din universul lui ilogic pentru unii , pana la casa mea, pana la sufletul meu dornic de cunoastere, pana la inima mea.
Pornind pe culmile culturii si civilizatiei, aflam la tot pasul prezenta cainelui in viata omului ca ajutor, sluga, prieten, sfetnic credincios, luptator neinfricat, salvator, confident, martor la atatea intamplari, tovaras de joaca, izvor de liniste si de inseninare a omului in lupta lui cu valurile vietii.
Eu si Neculaita Minciuna la varsta candoarei, a egalitatii absolute , a imbratisarii fraterne cu fiintele si cu gazele ce ne-au rascolit mintea si ne-au infrumusetat sufletul; Eu si Lizuca- Max si Patrocle, doua suflete de viteaz, oameni-frati, oameni-prieteni care ne-au permis sa vorbim tare dar si in soapta, care ne-au ascultat si mai ales ne-au inteles gandurile, vorirea, gesturile. Ce mult m-a ajutat abtinandu-se de la sfaturi, asistandu-ma discret, lasandu-ma cu propriile greseli fara sa comenteze la modul : "Ti-am spus eu!" . Intr-o zi o sa-i fac un mare tort de ciocolata...
De unde a venit Max in viata mea? Din balada Miorita? Din sufletul poetilor romantici? Din romanele romancierilor ultimului secol? Din curtea sau de pe dealurile Gorjului cu aduceri aminte de Tudor Arghezi? : "Sa te mangai cu glasul , cu mana, / Ca sa simti in mine Gorjul, piatra, strunga, stana". De oriunde a aparut in casa mea ii multumesc pentru cei trei ani de prietenie, pentru sinceritatea, modestia, lipsa de egoism, rabdarea, ingaduinta, iubirea si cele mai frumoase bucurii ale cristalinei mele copilarii. De la Max am invatat sa accept diversivitatea, sa nu ma impotrivesc regulilor din mediul in care traiesc, sa ma adaptez, sa asimilez, sa veghez asupra linistii in casa mea, sa-l ascult pe cel de langa mine, sa iert si sa traiesc fiecare clipa ca si cum ar fi ultima. De cate ori m-am intrebat : " Ce-o fi in capul lui? ", apoi gata de joaca, intodeauna Max reusea sa ma ispiteasca cu o bucatica din sufletul lui.
Dar totul s-a sfarsit intr-o zi de 16 decembrie 2007. Intregul univers al fericirii prea frumos pana atunci, s-a naruit peste oceanul viselor noastre intr-o clipa. Ucis de prietenii sai intr-o harjoana pentru cea mai frumoasa catelusa din cartier, Max n-a crezut ca va pleca din lumea mea. A strigat dupa ajutor, m-a cautat cu privirea ingrozita pe mine, pe camaradul sau ... dar eu eram prea ocupat in acele clipe cu doua probleme indescifrabile ce se plimbau prin mintea mea si nu-mi dadeau pace. Problemelor le-am inteles esenta a doua zi, la scoala, dar a ramas in mister, pe veci, moartea lui Max in bratele mele, ochii lui ca oglinda raului de munte care incet, incet erau cuprinsi de panza intunericului. Cred ca a fost vorba de ceea ce se cheama : SELECTIE NATURALA ... cel puternic invinge. Complotasem mult pentru viitor impreuna. Planuisem sa mergem la mare, sa mancam inghetata si sa cumparam multa ciocolata care-i placea mult. M-am aplecat usor peste sufletul sau plecat in ceruri, i-am sarutat amintirile pictate pe chipul lui, l-am asezat intr-un cosciug improvizat si l-am inmormantat la marginea unei paduri din apropiere. Am lasat natura sa-si deretice singura cotloanele, primenindu-se necontenit, azvarland miracole in vazduhul necuprins. Am rugat pamantul, copacii si iarba sa invaluie incet, suav, purificator jucariile de os din trupul lui Max, topindu-le peste timp in matca naturii, care isi nascoceste tristete asemenea suferintelor lui Brincusi pentru cateaua Polaire, cele ale lui Enescu insingurat de boala tremurandu-si mana pe coama latoasa a cainelui sau drag, sau ale lui Lucian Blaga pentru Nero. Nici Octavian Goga n-a suferit mai putin cand Bufli, catelul lui a pierit in urma unei nazbatii copilaresti rasucite in tragedie, iar Tudor Arghezi in "Moartea Cainelui" lasa picaturile de cerneala sa cada sclipitor ca o roua de amintiri si lacrimi peste poemele sale :" Uimirea ca el a murit pentru totdeauna, ca nu o sa-l mai intalnesc ascultandu-ne pasul , doare. La masa nu mai pot sa stau cu picioarele zgarcite sub scaun, atent sa nu lovesc amintirea cainelui care astepta la toate pranzurile, la picioarele mele."
Multumesc cerului ca a facut posibila intalnirea mea cu Max. Multumesc naturii ca l-a creat pe bunul meu prieten care are grija de mine in continuare... Cautati un prieten ca Max !